Pe badea Todor din Zagra l-am întâlnit pentru prima dată acum vreo doi ani. Era încălţat cu opinci şi purta o veritabilă cămaşă de cânepă. Aşa l-am găsit şi acum. Atunci nu aveam aparatul foto la mine, dar de data asta am venit pregătit.
L-am găsit în curtea casei, clădind nişte lemne. Deşi încă nerefăcut după o cazătură zdravănă pe gheaţă, nu poate sta departe de muncă. M-am oferit să-l ajut, dar m-a refuzat politicos: "păi şi io ce-oi mai lucra dup-aia?!" Deşi de-abia se ţine pe picioare, reuşeşte cu răbdare şi meticulozitate să aşeze fiecare buturugă la locul ei. Pentru el nu mai există timp. L-a învins. Regretă însă că, din cauza piciorului bolnav, nu poate fi la deal, cu oile.
L-am întrebat cum de nu a renunţat la straiele strămoşeşti? Mi-a răpuns că astea-s straie de dac şi că, mai demult, tot satul era îmbrăcat aşa.
Jovial şi povestitor, mi-a arătat apoi cu entuziasm o întreagă colecţie de fotografii vechi şi noi, cu oamenii săi dragi, cu mioare şi cu perechea de boi, alături de care şi-a petrecut viaţa.
Badea Todor îmi aduce aminte de bunicul meu, care şi-a dus traiul tot pe Valea Zăgrii, dar într-un sat aflat mai înspre munte. Şi el, ca şi badea Todor, a fost un om legat de pământul şi animalele sale, un ţăran adevărat, care nu s-a dat îndărăt de la muncă până în ziua în care a plecat din această lume.
Munca şi buna dispoziţie, i-a ţinut în viaţă şi le dă putere acestor oameni.
Din aceaşi categorie face parte şi tanti Victoria, cea care m-a luat cu ea la "tunsul oilor". Dar despre asta într-o postare viitoare...
E aproape seară, am zăbovit destul. E timpul să plec...