vineri, 10 ianuarie 2020

Dalbe podoabe în prima zi din an


Pentru că pentru noul an mi-am propus să ies la fotografiat mai des, am zis că-i musai să fac treaba asta chiar din prima zi. Mai ales că, după un Crăciun cald, Anul Nou a venit cu temperaturi scăzute, dar și cu ceva ninsori. Slabe cantitativ, dar măcar cu strat de zăpadă.

Deși am avut parte și de peripeții, m-am ales și cu 2-3 cadre, dar mai ales cu experiența trăită la întoarcere, ghidat fiind doar de lumina lunii.



Am plecat spre o poiană descoperită în toamnă, la turele de bike de prin munții Bârgăului. Deși am pornit destul de târziu, tot urma să beneficiez de vreo 2 ore de lumină. Însă, o neglijență m-a făcut să pierd mai bine de 30 de minute. Deși am bănuit că sub stratul efemer de zăpadă de pe drum, s-ar putea să fie gheață, am continuat să urcă fără să verific dacă este nevoie de lanțuri. Am mizat pe faptul că am mașina echipată cu cauciucuri de iarnă bunicele. Însă, entuziasmul de a junge la locație cât mai repede, putea să mă coste în cel mai bun caz ratarea sesiunii foto. Pe măsură ce înaintam, panta devenea tot mai accentuată. Astfel că, după prima serpentină încep să derapez. Or fi bune anvelopele de iarnă, dar totuși tracțiunea nu e 4X4 :). Ca să nu fiu aruncat în lateral, nu mai forțez urcarea, gândindu-mă că voi coborî încet și voi lăsa mașina 30 m mai în jos, unde am ochit un loc de refugiu. Dar panta este prea accentuată, drumul acoperit de gheață, iar frâna nu ține. Încep să alunec cu spatele. Ce sentimnt sinistru. E prima dată când mi se întâmplă. Trag repede frâna de mână și fără să vreau, mașina se întoarce de-a latul drumul. Mă dau jos. Trebuie să îmi țin bine echilibrul să nu alunec. Ce mi-a fost în cap? De ce nu am verificat dacă e gheață sub zăpadă, de ce nu am pus lanțuri, de ce nu am lăsat mașina mai jos, înainte ca panta să devină prea accentuată? De ce, de ce, de ce. Soarele stă să apună și de aici îmi mai ia încă cel puțin jumătate de ceas să ajung în poiană.
Ce mă fac acum? Drumul e prea îngust să întorc. În stânga râpă de 2-3 m, în dreapta șanț betonat. În oricare dintre ele dacă nimeream, nu era prea bine, cel puțin pentru mașină. Împing spatele Focusului de aproape o tonă jumate, care pe gheață zici că-i Lăstun. După 2-3 smucituri îl mut câteva zeci de centimetri, pentru a-l poziționa astfel încăt să pot încerca o eventuală coborâre cu spatele. Totuși, parcă nu prea îmi surâde idea. Montez până la urmă lanțurile. Chiar și cu lanțuri, tot mi se pare riscantă ideea de a încerca să cobor cu spatele. Decid să urc și să întorc la următorul viraj. Incredibil ce diferență pot face lanțurile. Chiar și la demaraj, am urcat fără să derapez.
Parchez mașina și încep să urc aproape alergând spre poiană. Odată cu nivelul inferior al plafonului de nori ce a stăruit peste zi, copacii devin tot mai încărcați de cristale de zăpadă. Tai câteva serpentine, trec prin pădurea tânără de fag și ajung în prima poiană. E liniște deplină. De aici vă las cu imaginile.





Gânduri către Rodnei




Silent Night

Partea cea mai intensă a turei a fost dată de experiența trăită la întoarcere. Pentru că am rămas în poiană să experimentez minute bune după apusul soarelui, noaptea m-a prins la întoarcere, prin pădure. Strălucirea cristalelor de zăpadă, datorată lunii ce îmi ghida pașii, stelele ce licăreau prin coroana copacilor și liniștea deplină au fost cu adevărat magice.



2 comentarii:

  1. Ai talent nu doar la poze, ci și la scris! Bravo domnule!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru vizită și aprecieri. Mă bucur că mai sunt oameni care și citesc!

      Ștergere